Unele victorii sunt mai greu de purtat pe umeri decat infrangerile

Miros depresia. Se apropie de mine, ma striga pe nume, pesemne ca ma cunoaste bine, se tine tare, caci vrea sa-i devin tovaras de joaca. Si eu ma blochez, nu stiu cum sa reactionez, stiu ca nu toamna-i motivul, tot eu sunt de vina, pentru ca nu am invatat sa traiesc secunda. Si depresia incearca sa ma imbie, eu incerc s-o alung, ne luptam de nebuni, pana cand eu voi renunta sau voi invata sa merg din nou. Daca spun ca am obosit, nu voi fi de rasu' lumii? Dar daca asta simt... Am obosit sa ma mai umplu de unul singur. M-am hranit pana la ultimii samburi din perioada aia de dinainte de a pleca la drum, perioada plina a vietii mele si am pornit cu hrana in buzunar. Zi de zi am muscat cate o bucata, iar azi nu a mai ramas nimic. Sigur, raman prietenii. Am cativa si e bine. Ma am pe mine in cea mai splendida victorie de pana acum cu mine insumi, impacat cu fiinta mea, dar nu e suficient... Mi-e dor de oameni pe care nu i-am vazut niciodata. As vrea sa-mi fiu de ajuns sa ma umplu. Am ramas golit de continut. Ma apropii de esenta si esenta-i goala.
Ce sa fac daca imi place poezia? Cum sa-i spun eu sufletelului meu: "in noaptea asta, renunt la tine si raman cu trupul" ? De fiecare data cand fac asta, ma simt ca o carpa murdara, uzata si inutila. Nu sunt in stare sa ma multumesc doar cu atat. E vina mea, deci. "Indura, Gheorghe, indura", aud si incerc in continuare. Sa lupt, sa nu renunt, sa urc demn, sa raman eu, sa... obosit. Of...

Asta sunt.