7. Analiza, 8. A iubi, 9. Incapabil.

       Mi s-a spus ca gandesc prea mult, ca sunt prea analitic pentru varsta mea, ca intorc lucrurile pe toate fetele, ca desfac firu' in 4... asa este. Sunt un tip analitic, imi place sa ascult, sa observ oamenii din jurul meu, sa-i critic, sa-i judec si sa ma invinovatesc apoi. Asa este, asta sunt. Dar mi se pare mie "prea mult"? Cred eu ca ar trebui sa ma schimb in privinta asta? In niciun caz. Imi place de mine asa cum sunt. Eu analizez totul, intorc pe toate fetele si in final sunt incapabil sa iau o decizie. Sunt un indecis, asta e! Ma gandesc de mai multe ori inainte de a face ceva sau de a vorbi (desi cateodata ma mai ia gura pe dinainte) si imi convine asta. Imi place micul chin prin care trec dinainte de a lua o decizie mai amportanta, imi place sa am o povara pe umeri, chit ca nu e tocmai sanatos. Spuneam intrun post anterior ca "a fi" este inainte de "a iubi". Nu mi-am schimbat parerea. E esential sa existi si o conditie esentiala pentru asta este sa iubesti. N-o sa dau definitii ale iubirii, ce inseamna sa iubesti. Sunt un tanc de om, ce naiba! Vreau sa cred ca am simtul penibilului. Dar stiu ca e frumos, e sanatos, e bine sa iubesti. Oricand, oricum. Nu trebuie sa fi iubit ca sa iubesti, nu trebuie sa primesti ca sa daruiesti. Asta nu inseamna insa ca nu imi analizez sentimentele. O, ba da! Sentimentele mi le analizez cel mai mult. Si asta chiar e o prostie. Daca am invatat ceva pana acum, este ca atunci cand esti iubit (pentru ca totusi, sa iubesti e frumos, dar cand procesul e reversibil, deja e alta mancare de peste; vorbim de chimie! Woohooo! ) trebuie sa profiti cat poti. Sa te bucuri intens, sa traiesti clipa fara grija la ce a fost, la ce va fi. Nu conteaza. La un moment dat se duc si clipele alea (indiferent cat dureaza, tot o clipa e) pentru ca asta e ciclul vietii, asa se intampla de cand ii lumea. N-ai ce-i face. 
        Analiza deci pentru ca sunt incapabil, a iubi pentru ca analizez si incapabil pentru ca... Nu? Dar cum era? Analitic, incapabil sa iubesc... Cuum?? M-am pierdut.
        Urmatoarele cuvinte sunt : "natura" si "divinitate".

6. Sensibilitate sau "Om liber, tu vei iubi intotdeauna marea"

Nu stiu cum simt altii, dar eu am nevoie de sensibilitate. Mi-e draga si imi vine greu sa imi imaginez o viata in care rolul sensibilitatii sa fie minimalizat si asta poate pentru ca m-am nascut asa sau pentru ca am crescut dezvoltandu-mi latura asta. Si am nevoie de ea. Nu vreau sa imi croiesc drumuri ce presupun lipsa sau ignorarea sensibilitatii. In plus, face parte din SMS (as i like to call it) : sinceritate, mestesugul vorbirii si sensibilitate, trei elemente de capatai pentru o meserie... de pe-acum incerta. ( :)) ). Gasesc firesc sa ai aceasta deschidere, sa nu iti reprimi latura afectiva, asta neinsemnand insa sa o afisezi intrun mod brutal (din nefericire, sunt destule cazuri in sensul asta). Dar poate ca e fireasca si anomalia asta de atitdini, oameni dezorientati, pierduti, nesiguri daca e bine sau nu sa-ti arati adevarata fata. Intro lume care isi pierde din ce in ce mai mult umansimul, e probabil firesc sa te indoiesti, sa te intrebi daca e bine sa fi om.
De cand am ajuns sa imi fie dor de mare, am devenit mai sensibil la subiectul asta. Deodata, ma gasesc tresarind cand aud numele ei. Fiori calzi imi ajung la inima cand cineva isi aduce aminte cu drag de locul in care mi-am ingropat copilaria. Treceam azi prin oras (fiind vacanta, am revenit in Constanta) si am observat urmatoarele cuvinte la baza unei sculpturi:' "Om liber, tu vei iubi intotdeauna marea." Ch. Baudelaire '. Mi-au placut tare mult cuvintele astea. Ideea de libertate sau ceea ce inteleg eu prin "om liber" s-a potrivit foarte bine cu iubirea fata de mare. E frumoasa marea. E frumos s-o vezi in extra-sezon. Primavara, toamna sau chiar iarna. Cand ninge si tu privesti marea... e tare fain.
Asadar, cel de-al saselea cuvant din lista a fost "sensibilitate". Neeeeeeeeext!

E ca tigara de care devii dependent. Nu iti place tigara propiu-zis, iti place senzatia pe care o ai atunci cand fumezi.

Nu trebuie sa fi fumator ca sa intelegi nevoia de a trage din tigara atata timp cat poti intelege dependenta. Nu sunt fumator, dar inteleg nevoia omului de a fuma. E usor sa devii dependent si evdident, e greu sa renunti. Nu stii cand se instaleaza si cand x sau y iti spune ca e ceva in neregula cu tine, te ataci imediat, ignori ce ti se spune si o sustii pe-a ta. Dependenta insa se instaleaza. Usor, dar sigur. Si incerci constant sa ai grija de ea, o protejezi, vrei sa o ai doar pentru tine. Iti place atat de mult dependenta -desi acum nu recunosti ca esti dependent- incat o ascunzi, o consideri un bun personal de care nu trebuie sa afle nimeni. Incet, incet, incepe sa fie singura ta preocupare. Iti apare mereu in minte, te gandesti cum sa faci sa-ti fie bine, dar mai ales, cum sa-i fie ei bine. Bunul prinde viata si brusc se transforma in "persoana" cea mai importanta, unica. Si incepi sa faci planuri, sa ta gandesti cum ii poti fi tu de ajutor ei, cum sa te schimbi tu. Si cand dependenta da semne ca ar vrea sa plece, cand simte ca a fost prea mult introdusa in viata ta, te sperii, incerci s-o linistesti pentru ca pe tine nu te mai poti linisti demult. Dependenta pune stapanire pe tine, te incatuseaza si nu te opui. O primesti cu bratele deschise. Suferi? Da, dar nu iti pasa pentru ca stii ca fara ea, suferi si mai mult. Accepti asadar o suferinta mai mica, dar care aduce si momente rare de satisfactie. Te minti singur ca nu ai nicio dependenta, ci ca pur si simplu iti e draga dependenta, ca te-ai atasat intrun mod inexplicabil si nu vezi niciun motiv sa renunti. "E ca tigara de care devii dependent. Nu iti place tigara propiu-zis, iti place senzatia pe care o ai atunci cand fumezi."

" The truth I tell myself not to believe. / There I go again. But devils love that sin. / Well they can't end what I do not begin. So I'm safe where I'm in. "

Asta se intampla insa in timp ce tu te modifici. Nu te schimbi, te modifici. Molecular. Si deodata nu mai vezi decat dependenta; esti dispus sa faci orice pentru ea. O cauti, o strigi, o chemi inapoi cand pleaca, ii multumesti cand se intoarce, iar daca si ea mai da semne ca iti multumeste, daca simti o unda de multumire ca i-ai stat alaturi, esti brusc fericit, mandru de tine, convins ca ai facut alegerea corecta.
Dorinta de a-i fi aproape se acutizeaza, vrei sa stii ce face si cand nu ii esti alaturi. Culmea e ca iti dai seama de asta, ca nu e bine ce faci, dar esti sigur ca alta solutie nu exista. Si continui.

"There's no connection between what I want and what is good for me. / There's no connection between where I am and where I'm supposed to be. "

In momentele de luciditate, iti dai seama ca ai o problema, realizezi si tu ca trebuie sa incetezi. A devenit o boala de care vrei sa scapi. Stii insa bine cu nu poti de unul singur. Ai de-a face cu o iubire bolnava. Nu e nimic pur in ceea ce simti.

“I guess it's hard for people who are so used to things the way they are - even if they're bad - to change.
'Cause they kind of give up. And when they do, everybody kind of loses.”

Incet-incet, va indepartati unul de celalalt. Nu iti poti explica cum se intampla asta, dar nu te mai opui. Indarjirea de odinioara a disparut, insa nu iti poti da seama cu ce a fost inlocuita sau daca fost inlocuita. Credeai ca sentimentele tale erau sincere, profunde si observi cum ele se estompeaza din ce in ce mai mult. Te indepartezi usor si mergi mai departe. Revii la viata. Pornesti pe noi carari si te gandesti din ce in ce mai rar. Urmele trecutului se sting si iti inchipui ca totul a fost dat uitarii. Si deodata reapare. Tresari usor si brusc iti dai seama. Nevoia ta de a fi aproape, de a avea grija de "boala" a rezistat; ciubarita in sufletul tau, "boala" revine acum la viata. Dar nu mai e la fel. Iti dai seama ca timpul si-a spus cuvantul si asta nu te intristeaza. Esti mult mai lucid acum si stii ca "boala" ta nu numai ca a fost napustita, asaltata de tine intrun mod total nesanatos... , dar realizezi cat rau ti-ai facut si tie insuti. Nici nu stii daca aceasta reaparitie inseamna o noua legatura sau unde va duce ea. Cert e ca iti doresti sa reiei legatura, vrei in continuare sa-i fi alaturi, zambesti ca s-a intors si speri ca de data asta, vei fi mai chibzuit. Ca preocuparea ta nu va mai lua forme bolnave, ca grija ta isi va pastra proportile. Poate vei fi mai intelept de data asta.

"Pendula care te-ai oprit din mers, incerci acum sa mergi in sens invers?"

Cuvintele din titlu nu imi aprtin. Ion Minulescu "poarta vina". Acum ca am lamurit cine e autorul, trebuie sa spun ca am citit si auzit poezia de multe ori acum vreun an, un an si ceva... De atunci si pana acum cateva zile, nu am mai interactionat cu poezia, dar intr-o frumoasa zi de toamna in timp ce ma plimbam alene prin padure.... (Not! :)) ). Deci, intr-o zi in timp ce mergeam spre facultate, mi-au "rasarit" versurile astea in minte. In secunda doi am inteles si de ce. E conditia mea de o vreme, e ceea ce am devenit in cursul unui an plin de surprize, de schimbari, dar la urma urmei, un an plin de Viata. Nu imi place sa regret pentru ca e inutil sa faci asta, e inutil sa privesti in urma atata timp cat inca nu se poate sa retraim trecutul. So, why bother? Cu toate astea, ma gasesc constant prins in gandurile trecutului, traind din amintiri mai mult sau mai putin frumoase (dar pline de Viata, cum spuneam), incercand sa mai surprind momente, trairi si senzatii in prezent asemanatoare celor din trecut. Dar desi nu imi place sa regret, nu inseamna ca trebuie sa iau de bun tot ce am facut si sa continui pe acel drum. Schimbarea e esentiala si atunci, incerc si eu sa fac asta; in fiecare zi ma trezesc cu gandul ca trebuie sa ma intorc din drum, sa ajung din nou la cotitura (chit ca acum, drumul de intoarcere e incetosat al naibii) si sa aleg din nou. Nimeni nu imi poate spune ca nu pot face asta, nimeni nu imi poate spune ce pot si ce nu pot face. Treaba mea daca ma cred un soi de Ghilgames ratacit. Cert e ca am incetat sa mai merg intro anumita directie, am incetat sa ma mai las prada senzatiilor care imi fac rau a doua zi si vreau sa o iau de la capat. Senzatiile sunt bune, nu zic nu. Si sa am pardon, sunt tanar! in cartea noastra, e scris cu litere de tipar ca suntem sortiti sa cadem in ghearele senzatiilor. Deci nu o sa ma invinuiesc pentru decizii luate, pentru alegeri care la urma urmei, mi-au facut si al naibii de mult bine. Ca m-am saturat, ca vreau ceva nou, asta-i cu totul alta mancare de peste.
Deocamdata, eu merg inapoi. Sa ma intorc la cine am fost nu pot pentru ca inca nu stiu sa se fi inventat procedeul ala medical din "Eternal Sunshine of the Spotless Mind" (si nici n-as vrea asa ), insa imi doresc pe cat posibil, sa ma regasesc. Merg deci, in sens invers. Pana cand? Pai nu spuneam ca drumul e incetosat? De unde naiba sa stiu? Un indrumator pe undeva?... Nu, drumul asta trebuie sa-l parcurg singur.

Marturisiri. Partea a II-a

Cel de-al doilea cuvant era "fericire"... wow! cata inspiratie am avut in alegerea cuvintelor. De ce am ales fericire? Nu asta vrem cu totii? In fine, sa incerc sa comentez nitel: scopul meu in viata nu este sa castig tone de bani, masini peste masini, vacante in Las Vegas samd. Vreau si eu firimituri de fericire, adica sa ma dezvolt oleaca spiritual, sa fiu nitel mai intelept... de-astea (a se observa ca m-am moldovenizat :)) ). La ce bun sa agonisesti o gramada de bani ca doar nu te inmormantezi cu ei! Cel putin asa gandesc eu...acum.
Cuvantul numarul 3:"a fi". Presimt multa "filosofie" aici. De fapt, daca stau sa ma gandesc, nu mai tin minte de ce am pus atunci "a fi". Pe bune. O sa incerc sa-mi dau seama ce inseamna acum cuvantul asta. Pai... inainte de a iubi, a avea, a face, a drege etc,etc, trebuie sa existi. E conditia fundamentala de care insa, multi dintre noi uitam. Inclusiv eu. De multe ori ne pierdem in goana dupa diverse nimicuri, ne cream false tinte si uitam cine suntem. Ca sa existi, trebuie sa fi foarte sincer cu tine insuti si asta e foarte greu. Cel putin pentru mine asa e. Nah ca n-am "filosofat".
Neeeeext: "gand". Poetic deja. Gand, gand, gand...... No clue whatsoever. Toti gandim! "Cristi, de ce naibii ai pus cuvantul asta? Ideea era sa fie cuvinte care sa exprime cine esti, personalizate!" Chiar n-am idee la ce m-am gandit atunci si nici acum nu stiu ce sa scriu. Gand... pur si simplu.
"Calatorie" pentru ca viata este o calatorie. Si nu e importanta destinatia, cat calatoria in sine. Important e sa avem o viata plina, adevarata; e mai putin important unde ajungem la final. In orice caz, nu cred ca trebuie sa ne stresam prea mult din pricina "calatoriei". Vorba cantecului: "Cand ajuns la o rascruce, drumul nu stii sa-l prezici, Tine minte: sfarsitul nu-i aici." Nah, poate nici nu exista sfarsit...

Marturisiri. Partea I

Pe blog-ul lui Tudor Chirila, s-a organizat la un moment dat, un joc care presupunea sa iti faci o descriere folosind 21 de cuvinte. La momentul respectiv, am ales urmatoarele cuvinte: 1.teatru 2.fericire 3.a fi 4.gand 5.calatorie 6.sensibilitate 7.analiza 8.a iubi 9.incapabil 10.natura 11.divinitate 12.eu 13.frica 14.confuzie 15.dorinta 16.comoditate 17.tristete 18.vama (vama veche) 19.speranta 20.carte 21.muzica. Uitand-ma acum peste cuvinte, imi dau seama ca nu as schimba multe dintre ele. O sa incerc acum sa imi explic alegerile, incercand sa-mi amintesc ce am gandit atunci. La urma urmei, scopul blogu-lui este "de a ma deschide" ("ca o floare, ca o floare" :)) )
Asadar: "teatru" pentru ca visez de cand eram pustan sa fiu actor. Nu am vrut niciodata sa fiu medic, politist, pompier samd. Mereu imi imaginam ca sunt pe o scena, doar ca de multe ori si cantam (ah, daca nu as fi fost afoooooon! ). Copil fiind si foarte timid pe deasupra, nu am marturisit nimanui dorinta mea. Tin minte cum in clasa a 11-a m-am dus la o colega si buna prietena si i-am spus:"Vreau sa-ti spun 3 cuvinte. 3 cuvinte." Si am tinut-o vreo 5 minute cu ale mele 3 cuvinte pentru ca efectiv nu puteam sa spun :"Dau la teatru." Saraca fata nu a fost convinsa pe deplin dupa mare mea marturisire ca asta am vrut sa-i spun intr-adevar. Apoi, incetul cu incetul, mi-am facut cunoscut visul si altor persoane. hehe! long time ago... N-o sa incep insa acum sa scriu ce inseamna teatrul pentru mine sau de ce am dat la teatru (nu suport intrebarea asta). Asta o sa vina pe parcurs. Sau nu.
Inchei aici pentru ca imi este foarte somn si am nevoie sa fiu fresh la minte cand scriu toate balivernele astea. Urmatoarele 20 de cuvinte pe maine sau poimaine ori raspoimaine...

I Fought The Angels

This is what I look like today And I'm trying not to pull out my hair I'm trying not to show it cause I'm far too shy to grow it back there That's probably why I like wearing hats There's no denying I'm deferring the facts Avoiding confrontation Lacks tact in a situation Behind every line is a lesson yet to learn The moral of the story is boy loves girl And so on the way that it unfolds is yet to be told.

Am fost acasa

Am primit o zi libera in plus fata de cum era prevazut si am profitat de ocazie pt. a merge acasa. Simteam nevoia sa scap de orasul asta care ma incorseteaza in multe momente. Am fugit acasa bucuros sa iau o gura de libertate si credeam ca mica mea vacanta va fi un adevarat remediu. Evident, m-am bucurat sa-i vad pe ai mei, sa dorm in patul de-acasa, sa mananc mancare calda de la mama samd. Dar senzatia pe care o cautam n-am gasit-o. Poate ar fi trebuit sa merg pe plaja. Se spune ca plimbarile pe malul marii ajuta. Asa o fi. Cert e ca m-am intors mai gol decat la plecare. Franturi de ganduri imi apar in minte obsedant, se amesteca intr-un mod ciudat si paradoxal si ma regasesc iar in ceata de acum un an de care credeam ca am scapat. E o confuzie generala. Stiu ce este cel mai bine pt. mine, stiu de ce anume am nevoie si totusi, gasesc singur scuze, puerile de altfel, pentru a reveni la "eu-ul meu de un an." Trebuie sa renunt, trebuie sa incetez a mai fi infantil si totusi... Vad clar drumurile. Stiu care e cel bun si care nu. Si cu toate astea, sunt tentat sa aleg varianta negativa. Mereu am avut o inclinatie spre auto-distrugere, dar mi-e teama acum. Nu am luat nici o decizie in mini-vacanta asta. Poate de sarbatori. Pana atunci trebuie insa sa nu mai calc in strachini. Nu-i chiar atat de usor sa te lupti cu zeii.

Vanez eternitatea...

De ce am ales sa scriu pe un blog si nu intr-un jurnal? La urma urmei, scriu acest blog pentru mine. Sau nu? In momentul in care te apuci de scris intr-un jurnal, se presupune ca esti dispus sa iti asterni gandurile pe hartie, sa fi sincer cu tine insuti. Momente de intimitate. De ce se prefera atunci din ce mai mult ideea de blog in loc de jurnal? E adevarat ca de obicei, pe un blog nu o sa vezi chiar gandurile cele mai intime ale unei persoane. E clar,de fapt ca omul isi face de regula blog ca sa epateze. E un fel de a striga :"Asta sunt!" De fapt,  e o minciuna sfruntata. In nici un caz nu o sa vezi pe un blog gandurile ascunse, idealurile postate intr-un articol. No way! Dar ne place, cred ideea de a avea un blog. Dar daca mie nu imi place blog-ul, de ce scriu? Hm... Probabil pentru ca mi-am dat seama ca sunt prea interiorizat (sau cel putin, pentru meseria pe care mi-am ales-o) si incerc sa ma schimb. Ideea de jurnal insa ma sperie pentru ca mi-am dat seama cat de greu este sa fi sincer cu tine insuti. E al naibii de greu. Aici, pe blog, am sansa sa ma joc, sa imbin realul cu fictivul.  Scrind pe blog, intentionez sa fiu mai sincer cu mine insumi -nu cu ceilalti-, si in acelasi timp, sa fiu mai putin critic, sa imi observ si calitatile, nu doar defectele. Acuma, e clar ca si eu sunt preocupat de atentie. E foarte fain sa stii ca esti citit,chit ca nu imi place sa recunosc.
   In momentele in care ma intrebam de ce as scrie un blog si nu un jurnal, mi-am dat serama ca jurnalul se aseamana  cu calugaria si blog-ul cu actoria. Sa ma explic: menirea unui calugar este apropierea de divinitate. In plus, un calugar este dator sa fie un exemplu de altruism, sa raspandeasca umanitatea in jurul sau. In momentul in care ai o criza de identitate - si se intampla foarte des astazi - cauti un ajutor. Daca ai o oarecare inclinatie (desi inclinatie e mult spus) spre divinitate, apelezi la un calugar, la un preot, mergi la biserica. Pe scurt, incerci sa te regasesti. Calugarul incearca sa-ti ofere o solutie, sa te ajute in regasirea ta ca om. Ce iti cere in schimb? Sa aud! Nimic. Nu iti cere absolut nimic. E menirea lui sa faca asta si atat. Punct. E "meseria" cea mai altrusita din lume. Ce se intampla,in schimb, cu actoria? Actorul, the one and only, face exact acelasi lucru. Da. In sensul vechi al cuvantului (nou inseamna cel preluat de la "Haliud", care... mai bine sa nu vorbim despre ala), actorul este in stransa relatie cu divinitatea; nu cu o religie anume, ci cu credinta ca undeva, exista ceva sau cineva care ne coordoneaza, indruma, ghideaza etc,etc,etc. O piesa de teatru are rolul de a-l face pe om sa reflecteze. Nu sa-l schimbe la 180%, ci doar sa-l faca sa reflecteze asupra sa si asupra celor din jur. Cel putin asta trebuie sa faca o piesa buna de teatru... he-he! Pe langa emotii, fiecare spectator dintr-o sala de teatru ar trebui sa plece acasa si sa rumege la ideea piesei. Diferenta dintre un calugar si un actor este ca cel din urma asteapta ceva. Asteapta aplauzele, asteapta sa i se spuna cat de minunat a fost, sa fie pupat in toate partile pentru contributia sa adusa societatii. Ce om minunat este actorul. MMMMMddaaaa......  Cam asta ar fi asemanarea pe care o gasesc eu intre un calugar si un jurnal si respectiv, un actor si un blog. Calugar fiind sau jurnal scriind, nu astepti nimic in schimb. Dar actor jucand si blogger .... blogg-uind???? , ei bine, in cazul asta, se schimba situatia. Vrei sa epatezi, cauti atentia, aplauzele, admiratia, ce mai, vanezi eternitatea! Asadar, de azi inainte, si eu "vanez eternitatea sa ti-o-mpletesc in latul / Cununii pentru fruntea raspantie de genii…" (Multam, Voiculescu)