" Cand pierdem simtul trecutului si viitorului, plutim in deriva.

Plecarile scoteau la suprafata vidul din mintea mea. Cand cineva pleca, mi se taia firul gandirii. Ce as vrea eu ar fi sa stiu ce s-a intamplat cu mine. De ce nu sunt si eu in stare sa-mi construiesc o viata? Trebuie sa se fi petrecut ceva- un spasm de ura cand nu ma mai opream din plans sau vreo reuatate, vreo meschinarie izvorata din gelozie. Vreo omisiune, un act lipsit de iubire, ceva care, pana la urma, tot n-ar explica nimic.
O clipa mi-am imaginat cum e sa fii stafie - sa te misti vesnic intr-o tacere mai adanca decat tacerea, sa ravnesti, dar sa nu poti niciodata atinge luminile caminului.
Daca e adevarat ca exista un suflet care-si ia zborul cand organismul clacheaza, probabil ca asa arata eurile noastre golite si le privim cu aceeasi oroare cu care ne uitam la victima unui accident. Eram ca un mort ingropat intr-un zid de caramida, care trage cu urechea la treburile celor vii." (Michael Cunningham - "O casa la sfarsitul lumii")

Sunt compus din "toate cele trei laturi ale triunghiului: moliciune, perversitate si vocea ratiunii."

Lumea vazuta de un adolescent

Clasa a XII-a. Ora de geografie. Ni se cere un eseu cu titlul "Lumea vazuta de un adolescent". Incep si scriu tot ce am in minte, fara sa ma opresc. Atasez cateva fragmnente:

"Lumea a fost mereu plina de violenta, de oameni meschini, inselatori, dispusi sa-si sacrifice fericirea pentru valori superficiale, nestiind ca aceasta fericire (interioara) este unica modalitate de a trai, de a exista in armonie, de a ne separa de animale si de a fi oameni.
Lumea este o jungla, iar oamenii sunt niste fiare. Sistemul de valori a fost rasturnat.
Comunicarea este elementul care incepe sa lipseasca tot mai mult din vietile noastre. Noi nu mai avem dialoguri, ci doar monologuri; chiar si cand vorbim cu cineva, de fapt, vorbim singuri."

Ma mira. Nu ce citesc, ci faptul ca nu as schimba nimic din ce am scris, Bine, poate ca as modifica putin forma. Dar ce-am gandit atunci este in esenta, ceea ce gandesc si acum. Sigur ca pe-atunci influenta lui R. in viata mea a fost definitorie. Mi-a modelat gandirea, cu toate ca nu constientizam eu prea bine asta. Eram doar un copil. Cu chipul grav, insipid, incolor, inodor, R. m-a luat de la minus infinit si mi-a indrumat pasii. "Nu spune nimic, o vorba nu scoate doua ore, dar vine in fiecare joi." Da, veneam, cum sa nu fi venit, doar descopeream acolo ceea ce visam eu in fiecare zi, era in acele doua ore toata viata mea si a tuturor celor pe care ii observam in jurul meu si pe care nu ii intelegeam de nici un fel.
Ce mult imi pare c-a trecut de-atunci...
Zilele trecute m-a sunat R. Mi-a dat o veste buna. Opera din Constanta e salvata. Ma bucur. Ma bucur mai ales pentru ca stiu cat de darmat ar fi fost daca s-ar fi desfintat. Jumatate din viata si-a lasat-o acolo. Printre ultimele cuvinte pe care mi le spune la telefon cu disperare in glas: "Hai sa visam! E tot ce ne-a ramas." Un nod mi se pune in gat. Cum sa reactionez?
Cateodata simt ca m-as urca pe pereti. Atata singuratate nu stiu cum s-o inghit. Imi da senzatii de greata. Social, sunt ca un animal salbatic. Poate putin domesticit. Doar putin si asta pentru ca incerc sa-mi controlez excesele. Cum sa ma adaptez eu la asa o lume? Dar nici nu vreau! Ma adaptez unde lucrez, dar cu siguranta nu vreau sa ma adaptez pe plan social.
Toata lumea simte criza azi. R. a simtit-o demult. E criza in interiorul nostru, dar noi acum o sesizam pentru ca ne-ataca buzunarele...
Am vorbit recent cu un om care a renuntat la avantajele unui post intrun teatru si a pornit-o pe un drum propiu. Am intrebat: "Cum?" Pe masura ce imi raspundea, aveam impresia ca vorbesc cu R. Am zambit. Pentru ca vede unde ne indreptam si nu ii place, iar daca toti se duc intr-o directie, atunci prefera sa mearga in sens invers. Ma intreb de as avea curajul asta. In teorie strig sus si tare acelasi lucru. Oare as pune si in aplicare?
Ma simt uneori ca un cersetor. "Hai, da-mi si mie. Nu vezi cum sunt?" Cersesc dragoste, ce altceva? Daca asta ma hraneste, ce sa fac? Parca am imbatranit inainte de vreme. Atata amar de timp mi-a fost lehamite de mine insumi, atat m-am supus automutilarii, am dat in mine pana am uitat cine sunt. Pentru ca am vazut o parte din mine in oglinda si m-am speriat. Frica m-a mancat pe interior. Acum cand stau in culise la "Cu soarele pe piept" si aud replica :"Du-te in baie si uita-te cum arati", nu ma mai macina pe dinauntru. Pentru ca m-am acceptat. Asta nu inseamna ca sunt Mr. Happy. E o mare diferenta intre a fi linistit si a fi fericit.
"Ai grija de tine, Cristi! Ai grija de tine, ai grija de tine!", mi-a spus d-na T. Da, invat sa am grija de mine. "Nimic nu e greu". Asta nu inseamna ca e usor, as adauga eu.


In mod cert, cele scrise mai sus se datoreaza jurnalului Oanei Pellea. A nu se intelege ca este vorba despre imitatie. E vorba despre influenta. Pentru ca e de datoria mea sa-mi caut modele.



Pentru tine: Daca o sa citesti acest post, nu te speria. Ti-am spus, imi esti precum cireasa de pe tort. Nu am nici un soi de asteptari de la tine. Te pastrez ca pe un dar.

Fara titlu

Am vazut aseara "Balanta". Sa-mi fie rusine ca de-abia acum am facut-o. Filmul mi s-a parut ca vorbeste in mare parte sau doar despre Iisus Hristos. Uneori, stiam exact ce imagine o sa urmeze. Ciudata senzatie.
Recitesc jurnalul Oanei Pellea. De data asta am inceput cu sfarsitul. Merg in sens invers. Mi se pare fain asa. Ajung la 20 februarie 2003. Citesc: "Ieri a fost primavara pana la ora 13. Dupa, a nins cu soare. "
Zambesc.

Ganduri

Ma iert.
Sunt indragostit.
Am mancat pepene galben.
N-am somn.
Lori e echilibrul meu.
Ii am pe Tom si Jerry pe perete.
Imi iubesc profesorii. Oare stiu asta?
Mi-s drag.
Bianca e doza mea de umanitate.
Vreau sa joc la vara in Constanta la Gala Absolventului.
O iubesc pe mama.
Vreau s-o intalnesc pe Nicolle.
Imi place cand ma miri. Mira-ma in continuare.
Am regasit-o pe Cosmina. E mai frumoasa acum. S-a uns si ea cu alifii.
Vreau sa ma trezesc devreme.
Ma rog. In felul meu.
Coco mi-a deschis ochii.
Mi-e dor sa exist ca Luka.
Teatrul e o intalnire. Pacat ca de multe ori ajunge sa aiba drept finalitate un spectacol.
Corina e mai matura decat mine.
As fi vrut s-o vad pe Narcis.
Sunt foarte sensibil.
Mi-e dor de Fast Forward.
As vrea sa mai joc in "Scaunele".
Castig incredere.
Ma uit prin interiorul meu. Descopar frumos. Arunc uratul la gunoi.
Renunt la gandurile inutile.
Imi sunt dragi oamenii.
Sunt linistit.
Fac curat.
Am uitat sa traiesc. Am crezut ca teatrul poate sa inlocuiasca viata. Nu-i chiar asa.
Imi cumpar alifii si ma ung cu ele. Le platesc scump.
Ascult Magic FM.
"Oscar si tanti Roz". Atat.
Nu mai sunt zen.
Am vazut drumul. E unul singur.
Ma plimb si merg la mare cand nu mi-e bine. Am fost acasa si n-am vazut marea. Ma plimb mai putin.
Mai sunt multe peste care trebuie sa trec.
Am grija de mine. Am promis. E un exercitiu de-o viata. In fiecare zi.
Am vorbit cu Jo.
A fost nevoie de 5 ani ca sa ajung in punctul asta. E bine ca a venit si acum. Putea sa nu vina niciodata.
Fac teatru din idealism, pentru ca in felul asta cred ca pot aduce o schimbare. Fac teatru pentru mine. Are efect terapeutic. Ma vindeca. Fac teatru pentru ca vreau sa ma cunosc.
Nu am asteptari, doar ca ma gandesc la tine. Si imi place sa stiu ca si tu o faci. Vreau sa impartim aceeasi respiratie.

Call me crazy

Vreau sa iau durerile tale cele mai nenorocite si sa le atrofiez sub pieptul meu si sa dam curs unei alte lumi, un alt univers sa se nasca din toate atrocitatile naostre atat de adanc impregnate in fiinta noastra si sa extirpam apoi lada de gunoi ce ne infecteaza. Pentru ca insasi dragostea uzeaza, stiu.
Vreau sa transform toate imploziile tale cele mai inversunate intro incarcatura emotionala unica, la limita puritatii.
Vreau ca prin explozia mea de iubire sa arunci toata scarba vietii si sa o aduci la mal, iar eu o s-o culeg cu grija si o sa o depozitez undeva departe, departe de tine, departe de noi.
Si vreau sa-ti desenez o luna in palma, iar atunci cand o sa te uiti la ea, sa spui:"s-a aprins luna".
Pentru ca asta am simtit si am scris aici cu primele cuvinte ce mi s-au ivit.
Sunt tot o emotie cand ma gandesc la tine.

Ma dezintegrez usor.

E ca si cum m-as intoarce in timp, alt timp, e ca si cum timpul isi schimba identitatea. De-asta nu imi place aici. Pentru ca ma intorc intrun timp in care nu mai sunt de ceva vreme, pentru ca nu vreau sa ma inchid la loc doar ca sa exist "asa cum trebuie", adica asa cum vedeti si intelegeti voi, pentru ca totul are un pret. Pentru ca eu traiesc o alta realitate si nu-i vorba ca e diferita, toti aveam realitatea noastra, doar ca ale noastre nu se pupa de nicio culoare, pentru ca eu am gresit si am mintit si acum as face mai mult rau alegand vechea cale. Pentru ca nu stiu sa traiesc altfel decat cum o fac acum, pentru ca sincer... de-abia acum incep sa traiesc. Daca reinvat sa traiesc in realitatea voastra, imi pun limite si pur si simplu m-am saturat sa spun "nu", m-am saturat sa renunt. Asa ca nu mai spun nimic si indur. Pentru ca va iubesc. In felul meu.
Nu spun ca asa este mai bine, nicidecum. E doar calea mea pe care Eu o aleg. Daca gresesc, vreau sa fie greseala mea. Altfel, devin o copie si asta nu m-a interesat niciodata. Mi se pare atat de greu sa fiu "eu", dar sa fiu copia altcuiva gasesc ca e chiar imposibil. Sigur ca o sa gresesc, dar vor fi greselile mele. In final, asta e tot ce vreau.