Impuls

Cand am plecat, a mirosit a cafea. Cafeaua aia care m-a patruns, trezindu-mi simturile amortite si altele noi au aparut ca melcii dupa ploaie.
M-am scuturat si am vrut sa merg mai departe, sa alung izul de cafea, sa ma departez de el si sa fug, dar simturile imi erau deja amortite, mult mai amortite decat inaintea impulsului primit si as fi vrut sa raman blocat in timp, in asteptarea aia dulce amaruie care m-a invaluit. Am alergat, am luat-o la goana, privirea insa mi se ducea mereu in spate, obsesiv, ca un reflex creat de piticii creierilor mei; alergam ca un zanatec, mintea mea o luase razna, stomacul mi se intorcea pe toate partile, se rasucea si pentru prima oara mi-am dorit sa fi ramas acolo, sa nu ma intorc, eu, singurul ramas care inca mai sustine ca a fost cea mai buna alegere, acum mi-as fi dorit sa raman in toata agitatia aia, printre furnici...