Calatorie pe un varf de munte (partea I)

Intruna din acele zile in care amintirea ta imi era inca adanc impregnata in memorie si chipul tau imi aparea in fata ochilor mai mult decat mi-as fi dorit, am hotarat ca a sosit momentul sa iau drumul muntelui. De fapt, pornisem de mult timp in subcontient pe acel drum, drumul ce, am inteles mai tarziu, avea sa ma indeparteze de tine, dar sa ma apropie in schimb, de mine insumi.
Am plecat pentru ca vroiam sa ma inteleg. Nu aveam nevoie sa mai fiu inconjurat de nimeni, asa cum nu mai aveam nevoie sa accept cine devenisem, era mai important sa ma inteleg. Traisem in jungla si vroiam sa plec. Pentru ca stiam ce ar fi urmat dupa acceptarea de sine. Un compromis si apoi un altul si inca unul... La urma urmei, multi o fac, multi aleg calea asta, refuzand sa se inteleaga, se accepta cu repeziciune. Dar o fac pentru ca sunt nevoiti. Poti alunga pe oricine din viata ta, dar nu te poti alunga pe tine insuti. Si atunci te accepti. Ei bine, nu! Eu vroiam mai mult. Trebuia sa inteleg cine sunt, ce sunt, ce-am devenit. Tot sau nimic. Indiferent de consecinte.
Din prea indelungata convietuire cu mine insumi, am plecat in alta singuratate, cu deosebirea ca de data asta aveam sa fiu in plina libertate. Caci asta mi-a dat muntele: o imensa libertate, un eu cu mine insumi intro lupta deschisa, cu cartile pe masa. Si am pornit la drum hotarat sa renunt la cat mai multe lacate pe care mi le pusesem dimprejur, decis sa imi (re)capat libertatea. Si acum, avand tinta stabilita, zvarcolirea neuronilor incetase si inima nu se mai izbea de pieptul meu ca marea involburata de diguri, iar eu nu imi mai oboseam sinapsele sa parcurga distante infinite spre locuri nedefinite. Drumul pe care trebuia sa-l parcurg singur nu mai era incetosat. In fine. Urma sa ajung pe munte.