Mersi, Andrei!

M-am bucurat tare mult cand am auzit ca-l pot juca pe Andrei Pietraru din Suflete tari (C. Petrescu) si asta nu pentru ca m-as fi saturat de incercarea de comedie din sem. 1, ci pentru ca ideea de rol dramatic ma excita la maxim. Inca de cand am citit piesa, am vrut sa-l joc, lucru care mi se intampla rar in cazul pieselor de teatru. Cand citesc un roman,nuvela,povestire etc ma identific foarte usor cu personajele( de obicei cu alea mai batute de soarta :D desi nu as putea sa gasesc o justificare pentru asta). Dar la teatru e altfel. Sau am citit eu prea putine piese pana acum. Mai degraba asta. In orice caz, am fost in al noualea cer cand am stiut ca pot incerca sa fiu Andrei Pietraru. M-am temut sa nu-l duc pe strada mea(ceea ce am si facut de la prima lectura), sa nu-l duc intr-o zona a mea in care obisnuiam sa duc toate poeziile pe vremea cand pregateam repertoriul de admitere la facultate, mi-a fost usor frica sa nu fiu eu. Pentru ca personajul imi seamana. Din foarte multe puncte de vedere. Analitic, pasionat pana la obsesie (si nu de meserie), introvertit, timid... le am pe toate. Si totusi nu cred ca am fost eu. Pentru ca Andrei Pietraru are ceva ce eu n-am avut niciodata: curaj. Sau cum spune titlul, e un suflet tare. L-am admirat pentru curajul de a spune ceea ce simte cu orice risc. Nu am asa ceva sau nu inca si din acest motiv, pe scena nu a fost Cristian Gheorghe. Bineinteles ca deseori trageam pe strada mea, bineinteles ca nu am reusit sa zugravesc decat o parte din complexitatea umana a personajului, bineinteles ca mai erau multe de cautat,etc.,etc... Ok,de acord. Dar per total, eu sunt multumit. Ori asta e foarte greu. Ca eu sa fiu multumit de mine insumi. De obicei, imi sunt cel mai mare critic (critic pana la auto-distrugere, dar asta-i alta poveste). Am invatat mult din acest rol si mi-ar placea sa-l reiau candva. Desi nu am puterea lui Andrei, cred ca am reusit sa fiu mai deschis, sa mai renunt la auto-control ( vorba unei colege, am ajuns sa am un comprtament atat de controlat, reactii controlate la detaliu incat am uitat cine pe cine controleaza.) Am invatat sa ma arunc mai mult cu capul inainte, sa mai renunt la acel self-control obsedant si deseori, nejustificat. Din dorinta de a-mi pastra libertatea, independenta, mi-am facut un stil de viata care presupune multa indiferenta (aparenta), delasare, aroganta, nerealizand ca de fapt ma anulez pe mine. Libertatea nu vine pe franturi sau cel putin nu in cazul meu. Nu atata timp cat vreau sa fiu pe o scena si nu la o taraba vanzand castraveti. Libertatea trebuie sa fie totala sau aproape de total. Altfel, nu rezolvi nimic. Si ma gandesc la asta si iar ma gandesc si iar... pana innebunesc (kidding :) ).
Nu vreau sa-mi pierd libertatea. Pentru ca se vede in scena. Macar pentru atat.