"Natura si divinitate" sau "In the end only kindness matters"

Din cate imi amintesc, toata tarasenia asta cu blog-ul presupunea niste marturisiri. Ei bine, marturisesc acum ca imi vine greu sa vorbesc despre natura si divinitate si asta pentru ca subiectul in sine e foarte confuz pentru mine. De altfel, tin sa fac o precizare, o marturisire... Nu am fost foarte deschis in scrierea primelor cuvinte din cele 21. Sincer,da. Dar nu am dezvoltat cum as fi vrut. Si asta evident din prostie, dintr-o jena stupida. In fine, acum scriu despre altceva. Am inceput insa sa dau frau liber gandurilor in ultima vreme si ma bucura asta. Motivul pentru care am preferat sa iau impreuna aceste cuvinte este relativ simplu: ele merg oarecum paralel pana la un anumit punct, pentru ca apoi sa fie tangente. Mi-e greu sa explic relatia mea cu divinitatea. Nici nu stiu daca am vreuna. In orice caz, prefer sa folosesc termenul "divinitate" in defavoarea lui "Dumnezeu". Don't ask why. Mi-a ramas asta de la niste discutii foarte constructive cu o veche prietena (viitoare mare actrita) care printre altele, ma intreba ce as face daca as lasa un pix pe masa, as iesi din camera si la intoarcere, pixul n-ar mai fi acolo... Asadar, voi folosi termenul de "divinitate". Tot ce stiu este ca in mintea mea e o confuzie generala cand vine vorba de subiectul asta(si nu numai). As vrea ca totul sa fie mult mai simplu, sa cred fara nici cea mai mica urma de indoiala, dar nu mi se mai intampla asta. Si totusi, nu pot sa nu ma intreb cum reusesc femeile celea batrane sa mearga km intregi prin padure pe timp de zi sau noapte fara teama si cu credinta ca daca ceva rau trebuie sa se intample, ea nu poate face nimic sa schimbe asta. Ma uimeste lejeritatea cu care unii oameni privesc relatia cu divinul. Oricum asta se intampla in mare parte in partea de est a lumii, unde contactul cu imaterialul e mai prezent. As vrea macar sa am aceeasi inocenta din copilarie cand obisnuiam sa merg la biserica si sa ma duc in fata, aproape de altar, sa ma asez in genunchi si sa ascult. Atat. Si totul era mult mai simplu. Mergea de la sine. Nu mai pot face asta acum. Ultima oara cnad am fost intro biserica de bunavoie nu am simtit nimic. Inca de cand am deschis usa si am pus mana pe clanta, am avut senzatia ca intru intro incapere obisnuita si nicidecum intrun lacas de cult. Atunci cand esti copil crezi pur si simplu. Cresti si incepi sa complici tu totul.
Am citit la un moment dat urmatoarele: "I believe in God, only i spell it nature." Nu stiu in ce masura sunt de acord cu asta, dar ce pot sa spun e ca mi se pare mai plauzibila afirmatia asta decat concluziile unor teorii de-a dreptul utopice sau aberante. Nu vad nicio asemanare intre afirmatia asta si teoria marelui Darwin(stupida din punctul meu de vedere) sau teoria stiintifica(si universul facuse Boom!...). Iar daca El exista, atunci am multe intrebari sa-i pun. In orice caz, intre boom-boom, Darwin si El, prefer ultima varianta. Ar trebui insa sa ma lamuresc cu niste chestii, trestii.De ce mi-a daruit atata, constient fiind ca voi da inapoi mai mult decat as vrea si decat cred ca as putea, spre exemplu. Nu cred insa nici ca Dumnezeu a murit, ca a zis stop, descurcati-va. Si nu cred ca voi sti vreodata de ce a facut tot ce-a facut. Am senzatia ca tot ce scriu acum e putin aberant, ca e stupid si infantil si nu imi place asta deloc. Si asta nu pentru ca nivelul meu de inteligenta nu imi permite o cunoastere mai aprofundata a subiectului(Nu,nicidecum!), ci pentru ca in mintea mea e o nebuloasa. Nu mi-am lamurit inca ce inseamna divinitate si cumva, nici nu cred ca vreau sa-mi lamuresc. Mi-e greu sa accept o forta superioara mie care are drept scop sa ma protejeze, dar care in schimb are un mod de a privi aspectele vietii in contradictie cu al meu. Pai, din moment ce sunt sub patronajul tau, cum pot eu sa gandesc diferit, opus chiar de tine? Nu ar fi trebuit sa nu ma lasi sa gandesc asa, sa ma setezi in asa fel incat gandurile impotriva tie sa nu existe? Am trecut de perioada copilariei cand ma uitam in oglinda si ma intrebam de ce ma misc, de ce am ochi, de ce mama are ochi si totusi sunt diferiti de ai mei, de ce gandesc, de ce simt samd., dar in schimb acum nivelul complicatiilor a atins un nivel mult mai ridicat pentru care bineinteles nu gasesc niciun raspuns.
Mi-e tare teama ca n-am ajuns la nicio concluzie cu acest post. Dar nu cred ca ma asteptam sa rezolv dilema asta printr-o scriere blog-ereasca. Ideea era sa dau mai departe gandurile mele cu privire la subiectul in cauza. In final, cred insa ca nu e atat de important in ce credem, atata timp cat intelegem ca e esential sa fim oameni. Pentru ca in definitiv, asta imi doresc. Sa fiu Om. Spunea cineva la un moment dat: "I believe there's nothing we can know except that we should be kind to each other and do what we can for each other." I agree.
Vreau sa inchei scriind un dialog pe care l-a avut Florin Piersic, un actor care mie imi place de mor, cu o batranica. Povestea la un moment dat cum era in drum spre casa lui din Cluj-Napoca si a vazut o femeie pe marginea drumului si s-a oferit s-o ia in masina. La un moment dat, batranica i-a spus:
"Domnu' Piersic, s-a facut lumea asa de re, ca ma mir ca se mai face ziua."

Je ne sais pas

"Mi-e dor de mare. Marea te spala."


Satul de barba, satul de crize de identitate, satul de schimbari doar la suprafata, obosit, incorsetat, ma tem totusi de intoarcerea la trecut. Satul de procesele de constiinta date de fiece gand nou intrezarit, gandurile-mi se indreapta intro singura directie, fara sa le pot controla. Si atunci fug, ma ascund. Pe de o parte dornic de schimbare, pe de alta parte satul de prea multe schimbari, modificari, evadari.



" What about taking this empty cup and filling it up / With a little bit more of innocence / I haven't had enough."



Mi-e dor de copilarie. Mi-e dor de simplitatea data de inocenta si mi-e ciuda pe ignoranta de atunci. Mi-e dor de zilele senine. Mi-e dor de mine. Satul sa ma mint, satul sa fug, satul de refuzul asumarii.


De ce sa mint zambind? De ce sa-nvat sa lupt? De ce e drumul greu?
De ce imi beau invidia? De ce-am pe suflet scrum?
De ce-am in creier nord? De ce-am in suflet sud?


"Sunt momente cand preferam sa tacem. Cand urmarile par mai grele decat castigurile. Preferam sa vorbim in jumatati de fraza si sa nu privim in ochi. Momente de imposibilitate de asumare. Momente de mers pe franghie la inaltime. Si aflati la jumatatea drumului pe franghie preferam sa nu facem nici o miscare pentru ca echilibrul fragil sa nu dispara cu totul." (fragmentul e luat de pe un blog. Din pacate nu mai stiu titlul exact.)