Hai cu mine

Sa ne pierdem, sa fim noi insine, noi cu noi si cu ce-i nou,
Lasi in urma ce-a fost, te pierzi, te evapori, te ridici la loc
Invaluiti in ceata, e doar izgonirea trecutului, ramai drept si te du
Prin valuri mergi cand ti-e dor, spuma marii soarbe-o si iti vei aminti
Ca inca exista frumos, ca inca existi, ca inca mai simti.
Ai grija de tine caci nimeni nu o va face pentru tine.

"Te rog sa nu ma uiti", imi spuse si m-am chinuit sa par rece. Dar cand imi va fi dor, imi voi aduce aminte. Si roua diminetii va curge din ai mei ochi.

Execrabil. Cu mine insumi. Cu cei din jur.

Pregatire pentru un alt start

"Cum as putea sa adun apa de ploaie,
Cum as putea sa adun valurile de fum?
Ochii mi se intorc dar pasii nu se opresc
Sarutand picaturi ce zambesc." (Kumm-Vorbe-n vant)

Iar ma visez gol.

Incapabil sa comunic.

Vreau acasa.

Vis

Nu cred ca am scris decat o singura data cu gandul la tine. Am scris in acest blog tot ceea ce dintrun motiv sau altul nu vroiam sa exprim altfel si mi-am consumat multe energii intro singura directie transpunandu-le apoi aici. Dar vroiam sa scriu acum ceva legat de tine. Te-am visat. Da, poate ca e stupid sau ciudat sau mai stiu eu cum, dar te-am visat si am vrut sa scriu aici. Eram amandoi prin oras si ne plimbam. Si au aparut niste oameni rai si urati si veneau spre noi. Si atunci te-am luat in brate, te-am strans la piept si oamenii aia rai si urati au plecat. Si ne-am continuat drumul. Da, vreau sa spun drumul,nu plimbarea. Si tu ti-ai pus mana intr-a mea. Si am plecat. Pe acelasi drum.
Mersi,Urania. Cred ca am inteles. Sper.

We have all the time in the world

Calatorie pe un varf de munte (partea a II-a)

Si cand am zarit muntele in fata mea n-am fost convins ca era muntele pe care-l cautam. Si n-as putea spune ca mi-l imaginasem in vreun fel anume, doar ca tot ceea ce am simtit nu mi-a dat convingerea ca am gasit ceea ce am cautat. Sau mai bine spus, nu intregul. Ca si cum ma asteptam sa gasesc muntele si marea in acelasi loc. Ce n-am inteles eu e ca muntele e in mine. Eu sunt muntele. Dar mereu am cautat pe altcineva care sa-mi arate cumva calea, care sa-mi fie alaturi ,sa ma impulsioneze sa merg mai departe, sa-mi spuna: „eu am incredere in tine, am incredere in tine”, cand colo era de-ajuns sa-mi spun eu singur asta. Dar am inteles acum. Si mi-e bine acum. Si sunt bine acum.
Si ai insemnat atat de mult si ai fost ceea ce credeam ca aveam nevoie. Cu toate ca nu te cunosteam. Si mi-am pus n de intrebari, dar niciodata nu si "de ce te tin la tine?" Si acum e tarziu. Si acum eu m-am schimbat. Cand amintirea ta nu ma va mai durea, voi putea spune ca te-am uitat. Dar chiar daca nu pot spune asta acum, nu mai conteaza. Nu o sa-mi mai sclipeasca ochii, stiu. Dar nu-mi pare rau. Pentru ca inteleg. Inteleg de ce ai aparut in viata mea si ce rol ai avut si stiu ca tot ce-am simtit nu s-a dus in neant acum.
Mi s-a spus ca in capul meu e o confuzie generala. Incorect. In capul meu a fost o confuzie generala. Pentru ca nu are rost sa-mi consum energiile in directii mai mult decat inutile, pentru ca nu vreau sa ma mai traiesc in haos, sa sting singur lumina, sa inchid usile si sa ma izolez pana si de mine insumi. Nu vreau sa ma uit.

Iubire inseamna sa daruiesti fara sa accepti nimic in schimb?