Si-a cazut, si... m-am ars.

Mi se invalmasesc ideile in cap. In fine...
Intuitia nu mi-a functionat indeajuns de bine. Important e ca am ramas in picioare. Vorba cuiva de care in treacat fie spus, mi-e un dor nebun, prefer mai putin, dar sa pot dormi noaptea linistit. E altceva acum, e cu totul altceva, din toate punctele de vedere. Merg mai departe. Fara sa ma mint, fara regrete, fara spaime, eliberat de tot ce-a fost rau. Se cerne lumea si sper sa nu cad .
Parca retraiesc momente, acum am senzatia foarte clara ca totul e un ciclu, un imens ciclu. Ma intorc in timp, mult in timp, pe cand eram eu naiv si prost si inconstient... Am spus ca inconstienta nu e de condamnat, dar parca si sa platesti pentru ea nu e prea corect. Ori eu platesc pentru o greseala de cand eram de-o schioapa. Poate ca asa trebuie, poate ca altul e drumul meu. Si totusi, "nu vorbi cu toti zurlii, da-i in scris porunca mortii, sa-mi ia calul, nu copiii". Ah! NU. Nu e greseala, e revers. Pe care vreau sa mi-l asum.
Nici nu stiu daca eu chiar nu mai cred in profeti, cert e ca acum imi croiesc drumul meu, al meu si numai al meu. Ca o sa fie bun, ca o sa fie rau, e al meu. Acum ma simt in stare sa nu mai depind de nimeni. Nu mai vreau si nu mai caut nimic, cu exceptia umanului din ceilalti. De el am nevoie al naibii de tare.
"Discerne, discerne, discerne!" asa mi-a spus mie un inger odata (am avut multi ingeri de partea mea). Da, asta fac acum.
E bine sa uiti din cand in cand cat de singur esti. Asa cum e bine si sa uiti de tine. Si sa revii apoi. Alt inger... pe care nici nu l-am vazut vreodata. Inca...
Ma dor tamplele si pieptul de cat am adunat in mine (e laitmotiv de-acum. Ca Ghilgames). Si vreau sa plec sa caut boabele de cafea. Inca mai sper. Doamne, ce naiv sunt!

Ne pisam in sus si asteptam sa cada.

Cehonte

Ce face Antosa din oameni?
R: Ii elibereaza.

Ma dreg.

Era o vreme cand eram prea naiv
Era o vreme cand eram prea timid
Era o vreme cand spuneam "nu pot"
Era o vreme cand visam cu incrancenare
Era o vreme cand imi plangeam de mila
Era o vreme cand nu constientizam
Era o vreme cand ma temeam
Era o vreme cand nu credeam
Era o vreme cand nu comunicam
Era o vreme cand nu ascultam
Era o vreme.

Anatomie

Am privirea sparta in mii de bucati, mai mici, mai mari, am ganduri ce trec peste ani, peste oameni si furnici, am dorinte lasate in timp, am un trecut blocat, un prezent stupid si un viitor alb negru. Un timp al naibii de zen de care nu ma mai sinchisesc. Am ochii rosii din ce in ce mai des si priviri in gol si zambete de-o inocenta schioapa, am trairi externe, folosesc tot mai rar pansamentele, mi-e dor din ce in ce mai aprins de orice, de oricine, de tot ce-i viu. Nu e nici o schimbare, e modificare.
In continuare ma dor tamplele de atata cugetat si pieptul de cat am adunat in mine.

Impuls

Cand am plecat, a mirosit a cafea. Cafeaua aia care m-a patruns, trezindu-mi simturile amortite si altele noi au aparut ca melcii dupa ploaie.
M-am scuturat si am vrut sa merg mai departe, sa alung izul de cafea, sa ma departez de el si sa fug, dar simturile imi erau deja amortite, mult mai amortite decat inaintea impulsului primit si as fi vrut sa raman blocat in timp, in asteptarea aia dulce amaruie care m-a invaluit. Am alergat, am luat-o la goana, privirea insa mi se ducea mereu in spate, obsesiv, ca un reflex creat de piticii creierilor mei; alergam ca un zanatec, mintea mea o luase razna, stomacul mi se intorcea pe toate partile, se rasucea si pentru prima oara mi-am dorit sa fi ramas acolo, sa nu ma intorc, eu, singurul ramas care inca mai sustine ca a fost cea mai buna alegere, acum mi-as fi dorit sa raman in toata agitatia aia, printre furnici...