Calatorie pe un varf de munte (partea a II-a)

Si cand am zarit muntele in fata mea n-am fost convins ca era muntele pe care-l cautam. Si n-as putea spune ca mi-l imaginasem in vreun fel anume, doar ca tot ceea ce am simtit nu mi-a dat convingerea ca am gasit ceea ce am cautat. Sau mai bine spus, nu intregul. Ca si cum ma asteptam sa gasesc muntele si marea in acelasi loc. Ce n-am inteles eu e ca muntele e in mine. Eu sunt muntele. Dar mereu am cautat pe altcineva care sa-mi arate cumva calea, care sa-mi fie alaturi ,sa ma impulsioneze sa merg mai departe, sa-mi spuna: „eu am incredere in tine, am incredere in tine”, cand colo era de-ajuns sa-mi spun eu singur asta. Dar am inteles acum. Si mi-e bine acum. Si sunt bine acum.
Si ai insemnat atat de mult si ai fost ceea ce credeam ca aveam nevoie. Cu toate ca nu te cunosteam. Si mi-am pus n de intrebari, dar niciodata nu si "de ce te tin la tine?" Si acum e tarziu. Si acum eu m-am schimbat. Cand amintirea ta nu ma va mai durea, voi putea spune ca te-am uitat. Dar chiar daca nu pot spune asta acum, nu mai conteaza. Nu o sa-mi mai sclipeasca ochii, stiu. Dar nu-mi pare rau. Pentru ca inteleg. Inteleg de ce ai aparut in viata mea si ce rol ai avut si stiu ca tot ce-am simtit nu s-a dus in neant acum.
Mi s-a spus ca in capul meu e o confuzie generala. Incorect. In capul meu a fost o confuzie generala. Pentru ca nu are rost sa-mi consum energiile in directii mai mult decat inutile, pentru ca nu vreau sa ma mai traiesc in haos, sa sting singur lumina, sa inchid usile si sa ma izolez pana si de mine insumi. Nu vreau sa ma uit.

Iubire inseamna sa daruiesti fara sa accepti nimic in schimb?

Calatorie pe un varf de munte (partea I)

Intruna din acele zile in care amintirea ta imi era inca adanc impregnata in memorie si chipul tau imi aparea in fata ochilor mai mult decat mi-as fi dorit, am hotarat ca a sosit momentul sa iau drumul muntelui. De fapt, pornisem de mult timp in subcontient pe acel drum, drumul ce, am inteles mai tarziu, avea sa ma indeparteze de tine, dar sa ma apropie in schimb, de mine insumi.
Am plecat pentru ca vroiam sa ma inteleg. Nu aveam nevoie sa mai fiu inconjurat de nimeni, asa cum nu mai aveam nevoie sa accept cine devenisem, era mai important sa ma inteleg. Traisem in jungla si vroiam sa plec. Pentru ca stiam ce ar fi urmat dupa acceptarea de sine. Un compromis si apoi un altul si inca unul... La urma urmei, multi o fac, multi aleg calea asta, refuzand sa se inteleaga, se accepta cu repeziciune. Dar o fac pentru ca sunt nevoiti. Poti alunga pe oricine din viata ta, dar nu te poti alunga pe tine insuti. Si atunci te accepti. Ei bine, nu! Eu vroiam mai mult. Trebuia sa inteleg cine sunt, ce sunt, ce-am devenit. Tot sau nimic. Indiferent de consecinte.
Din prea indelungata convietuire cu mine insumi, am plecat in alta singuratate, cu deosebirea ca de data asta aveam sa fiu in plina libertate. Caci asta mi-a dat muntele: o imensa libertate, un eu cu mine insumi intro lupta deschisa, cu cartile pe masa. Si am pornit la drum hotarat sa renunt la cat mai multe lacate pe care mi le pusesem dimprejur, decis sa imi (re)capat libertatea. Si acum, avand tinta stabilita, zvarcolirea neuronilor incetase si inima nu se mai izbea de pieptul meu ca marea involburata de diguri, iar eu nu imi mai oboseam sinapsele sa parcurga distante infinite spre locuri nedefinite. Drumul pe care trebuia sa-l parcurg singur nu mai era incetosat. In fine. Urma sa ajung pe munte.

Statement

You teach me how to feel
It feels all right
There's nothing left to fear
Finding myself
The further I go
Towards you

You teach me how to love
Parts of myself
I hated for so long
Loving myself

I no longer live like a man in the dark
Hiding all the pieces of my broken heart

Nu mai visez elefanti in palma.

I'm not the one i used to be, guess i've lost my mind, but it's gonne save my life.


. Si de la capat.

Inimi cicatrizate. Max Blecher

Am citit romanul. Mi-a placut mult. Si mi-ar placea sa scriu candva ca el. Pentru ca nu cred ca Blecher a vrut sa scrie beletristica,probabil vedea in asta un mod de a trece mai usor peste boala. Imi place asta. Ca scopul nu era cel literar in primul rand. Cand o sa scriu si eu, pentru ca intentionez, mi-ar placea sa procedez la fel. De-abia astept sa citesc "Intamplari din irealitatea imediata".
Mai jos sunt cateva pasaje care mi-au placut foarte mult:

"Exista momente cand esti "mai putin decat tine insuti" si mai putin decat orice. Mai putin decat un obiect pe care il privesti,mai putin decat un scaun,decat o masa si decat o bucata de lemn. Esti dedesubtul lucrurilor,in subsolul realitatii, sub viata ta propie si ceea ce se intampla in jur... Esti o forma mai efemera si mai destramata decat a elementarei materii imobile. Ti-ar trebui atunci un efort imens ca sa intelegi inertia simpla a pietrelor si sa zaci abolit, redus la "mai putin decat tu insuti" in imposibilitatea de a face acel efort."


"In viata,tocmai gesturile care ar avea cel mai mult sens,sunt interzise."



"Pielea aceea vanata si zbarcita, care se formeaza pe o rana vindecata. E o piele aproape normala,atat doar ca e insensibila la cald,la frig,la atingeri. Invinetita de duritate."