I am what i am

Si ma iubesc! [:))]

Iluzii occeidentale

Ma duc, ma tot duc.... it's like i can't be myself around here

I'm kind of sad,i'm kind of blue
I don't know what i want
And i don't know who i am

"Obsesia unui rol" (Virgil Titarenco)

am obsesia că voi deveni
obiectul unei piese de teatru
mă tem îngrozitor
să nu mi se rețină gesturile și mimica
mă eschivez de la întîlniri prea intime
de la momente cînd aș putea fi sondat
cînd mi s-ar putea captura sufletul
mă tem că cineva m-ar putea învăța pe de rost
apoi m-ar reduce la un rol
subjugat unei regii mereu nemulțumite
mă tem de reîncarnarea fiecărei scene
mă tem să devin o haină purtată două ore
cu pauză de cincisprezece minute
și cu sufleur
mă tem de toate acestea
nu vă îngădui să-mi cunoașteți viața
mă tem să nu devin o dramă
și mă prefac de dimineața pînă seara că nu sînt eu
joc teatru și sper să nu mă recunoașteți

Pierdut identitate.

Caut alta. Oricum nu prea mi-a placut niciodata cine sunt.

Adevarul e ca...

... doare.

You can buy me with an ice-cream I'm so cheap...

Aberatii.

Nu mi-a placut niciodata sa imi fac propia caracterizare pentru ca mereu am avut dubii in ceea ce ma priveste. E dificil sa te autocaracterizezi, sa te privesti din afara cu un ochi obiectiv. Tin minte cum m-am trezit intr-o noapte si am inceput sa notez pe o hartie defectele si calitatile. Nu am aprins lumina si ma chioram sa pun cate un defect si cate o calitate in fiecare coloana si am ajuns in final sa constat ca pe prima coloana ajunsesem pe la numarul 25 si doar vreo 8 calitati... Acuma stiu ca nu sunt cel mai bun,cel mai destept, cel mai cel, dar ma suspectez de o usoara lipsa a increderii de sine. Chiar nu cred ca-s dracu' gol. Mi-e greu sa ma autocaracterizez si cred ca oricui ii este. Pentru ca ne schimbam constant, pentru ca depindem de ceilalti, de cum interactionam cu oamenii, sunt mii de variabile in joc. Personal, ma consider un paradox-paradox de stari, de atitudini, de ganduri, de reactii. Mereu ma contrazic, ma impart intre doua extreme. Si nu o fac intentionat, o fac pentru ca asa simt. Si mai intervine ceva: dorinta de a fi ce nu suntem. Cred ca toti avem in minte proiectata o imagine de sine diferita de cea reala - e ceea ce am vrea sa fim, ceea ce ne spunem ca vom fi de maine, dar pe care o amanam constant.
Si ma intreb uneori oare cat imi mai apartin? Cat din ceea ce sunt mai e al meu si cat e impartit printre toti cu care am intrat in contact, cat sunt eu si cat e o imagine croita pentru ceilalti. Si nu stiu sa raspund si nici nu cred ca voi sti vreodata. Niciodata n-am simtit ca sunt ceea ce as vrea sa fiu, am avut constant o imagine a mea in viitor si asta probabil pentru ca sunt mereu cu un pas inainte, mereu ma proiectez inainte. Cu siguranta ca nu e un lucru tocmai sanatos, dar in fine, nu vreau sa analizez asta acum. De altfel, nu am simtit nicicand ca aprtin vreunui loc anume, ca depind de vreun loc sau ca pot numi un loc anume "acasa". Poate ca asta e si motivul pentru care am impresia de imprastiere, parca as fi un lichid care se scurge prin toate locurile prin care trece fara sa lase o urma. Nu am avut niciodata probleme de adapatare la spatiu, dar nici n-am simtit vreunul ca fiind foarte al meu ca un gand intim pe care nu vrei sa-l impartasesti decat cu cei dragi sau poate nici macar, pentru ca e mult prea personal, mult prea al tau.
Cand am ajuns in Iasi, toata lumea ma intreba de ce spun "servus" si "ciao" in loc de "salut" din moment ce sunt constantean. Nu stiu. Pentru ca asa imi vine. (exprimare de clasa a VII-a, stiu). Nu am o explicatie. Pur si simplu. Nu ma simt nicaieri la locul meu. Inca il caut. Asa cum inca ma caut pe mine. Nu ca m-as fi pierdut vreodata, pentru ca nu cred ca am fost o clipa constient de cine sunt. Dar in final, cine spune ca asta ar fi un lucru negativ? Important e ca ma caut. Nu?

Details in the fabric - Jason Mraz

Calm down
Deep breaths
And get yourself dressed instead
Of running around
And pulling all your threads saying
Breaking yourself up

If it's a broken part, replace it
But, if it's a broken heart then brace it
If it's a broken house then face it

And hold your own
Know your name
And go your own way
Hold your own

Are the details in the fabric
Are the things that make you panic
Are your thoughts results of static cling?

Are the things that make you blow
Hell, no reason, go on and scream
If you're shocked it's just the fault
Of faulty manufacturing.

Hold your own
And know your name
And go your own way

Mersi, Andrei!

M-am bucurat tare mult cand am auzit ca-l pot juca pe Andrei Pietraru din Suflete tari (C. Petrescu) si asta nu pentru ca m-as fi saturat de incercarea de comedie din sem. 1, ci pentru ca ideea de rol dramatic ma excita la maxim. Inca de cand am citit piesa, am vrut sa-l joc, lucru care mi se intampla rar in cazul pieselor de teatru. Cand citesc un roman,nuvela,povestire etc ma identific foarte usor cu personajele( de obicei cu alea mai batute de soarta :D desi nu as putea sa gasesc o justificare pentru asta). Dar la teatru e altfel. Sau am citit eu prea putine piese pana acum. Mai degraba asta. In orice caz, am fost in al noualea cer cand am stiut ca pot incerca sa fiu Andrei Pietraru. M-am temut sa nu-l duc pe strada mea(ceea ce am si facut de la prima lectura), sa nu-l duc intr-o zona a mea in care obisnuiam sa duc toate poeziile pe vremea cand pregateam repertoriul de admitere la facultate, mi-a fost usor frica sa nu fiu eu. Pentru ca personajul imi seamana. Din foarte multe puncte de vedere. Analitic, pasionat pana la obsesie (si nu de meserie), introvertit, timid... le am pe toate. Si totusi nu cred ca am fost eu. Pentru ca Andrei Pietraru are ceva ce eu n-am avut niciodata: curaj. Sau cum spune titlul, e un suflet tare. L-am admirat pentru curajul de a spune ceea ce simte cu orice risc. Nu am asa ceva sau nu inca si din acest motiv, pe scena nu a fost Cristian Gheorghe. Bineinteles ca deseori trageam pe strada mea, bineinteles ca nu am reusit sa zugravesc decat o parte din complexitatea umana a personajului, bineinteles ca mai erau multe de cautat,etc.,etc... Ok,de acord. Dar per total, eu sunt multumit. Ori asta e foarte greu. Ca eu sa fiu multumit de mine insumi. De obicei, imi sunt cel mai mare critic (critic pana la auto-distrugere, dar asta-i alta poveste). Am invatat mult din acest rol si mi-ar placea sa-l reiau candva. Desi nu am puterea lui Andrei, cred ca am reusit sa fiu mai deschis, sa mai renunt la auto-control ( vorba unei colege, am ajuns sa am un comprtament atat de controlat, reactii controlate la detaliu incat am uitat cine pe cine controleaza.) Am invatat sa ma arunc mai mult cu capul inainte, sa mai renunt la acel self-control obsedant si deseori, nejustificat. Din dorinta de a-mi pastra libertatea, independenta, mi-am facut un stil de viata care presupune multa indiferenta (aparenta), delasare, aroganta, nerealizand ca de fapt ma anulez pe mine. Libertatea nu vine pe franturi sau cel putin nu in cazul meu. Nu atata timp cat vreau sa fiu pe o scena si nu la o taraba vanzand castraveti. Libertatea trebuie sa fie totala sau aproape de total. Altfel, nu rezolvi nimic. Si ma gandesc la asta si iar ma gandesc si iar... pana innebunesc (kidding :) ).
Nu vreau sa-mi pierd libertatea. Pentru ca se vede in scena. Macar pentru atat.

Pierdut componenta rationala.

I'm way too emotional these days.