Vanez eternitatea...

De ce am ales sa scriu pe un blog si nu intr-un jurnal? La urma urmei, scriu acest blog pentru mine. Sau nu? In momentul in care te apuci de scris intr-un jurnal, se presupune ca esti dispus sa iti asterni gandurile pe hartie, sa fi sincer cu tine insuti. Momente de intimitate. De ce se prefera atunci din ce mai mult ideea de blog in loc de jurnal? E adevarat ca de obicei, pe un blog nu o sa vezi chiar gandurile cele mai intime ale unei persoane. E clar,de fapt ca omul isi face de regula blog ca sa epateze. E un fel de a striga :"Asta sunt!" De fapt,  e o minciuna sfruntata. In nici un caz nu o sa vezi pe un blog gandurile ascunse, idealurile postate intr-un articol. No way! Dar ne place, cred ideea de a avea un blog. Dar daca mie nu imi place blog-ul, de ce scriu? Hm... Probabil pentru ca mi-am dat seama ca sunt prea interiorizat (sau cel putin, pentru meseria pe care mi-am ales-o) si incerc sa ma schimb. Ideea de jurnal insa ma sperie pentru ca mi-am dat seama cat de greu este sa fi sincer cu tine insuti. E al naibii de greu. Aici, pe blog, am sansa sa ma joc, sa imbin realul cu fictivul.  Scrind pe blog, intentionez sa fiu mai sincer cu mine insumi -nu cu ceilalti-, si in acelasi timp, sa fiu mai putin critic, sa imi observ si calitatile, nu doar defectele. Acuma, e clar ca si eu sunt preocupat de atentie. E foarte fain sa stii ca esti citit,chit ca nu imi place sa recunosc.
   In momentele in care ma intrebam de ce as scrie un blog si nu un jurnal, mi-am dat serama ca jurnalul se aseamana  cu calugaria si blog-ul cu actoria. Sa ma explic: menirea unui calugar este apropierea de divinitate. In plus, un calugar este dator sa fie un exemplu de altruism, sa raspandeasca umanitatea in jurul sau. In momentul in care ai o criza de identitate - si se intampla foarte des astazi - cauti un ajutor. Daca ai o oarecare inclinatie (desi inclinatie e mult spus) spre divinitate, apelezi la un calugar, la un preot, mergi la biserica. Pe scurt, incerci sa te regasesti. Calugarul incearca sa-ti ofere o solutie, sa te ajute in regasirea ta ca om. Ce iti cere in schimb? Sa aud! Nimic. Nu iti cere absolut nimic. E menirea lui sa faca asta si atat. Punct. E "meseria" cea mai altrusita din lume. Ce se intampla,in schimb, cu actoria? Actorul, the one and only, face exact acelasi lucru. Da. In sensul vechi al cuvantului (nou inseamna cel preluat de la "Haliud", care... mai bine sa nu vorbim despre ala), actorul este in stransa relatie cu divinitatea; nu cu o religie anume, ci cu credinta ca undeva, exista ceva sau cineva care ne coordoneaza, indruma, ghideaza etc,etc,etc. O piesa de teatru are rolul de a-l face pe om sa reflecteze. Nu sa-l schimbe la 180%, ci doar sa-l faca sa reflecteze asupra sa si asupra celor din jur. Cel putin asta trebuie sa faca o piesa buna de teatru... he-he! Pe langa emotii, fiecare spectator dintr-o sala de teatru ar trebui sa plece acasa si sa rumege la ideea piesei. Diferenta dintre un calugar si un actor este ca cel din urma asteapta ceva. Asteapta aplauzele, asteapta sa i se spuna cat de minunat a fost, sa fie pupat in toate partile pentru contributia sa adusa societatii. Ce om minunat este actorul. MMMMMddaaaa......  Cam asta ar fi asemanarea pe care o gasesc eu intre un calugar si un jurnal si respectiv, un actor si un blog. Calugar fiind sau jurnal scriind, nu astepti nimic in schimb. Dar actor jucand si blogger .... blogg-uind???? , ei bine, in cazul asta, se schimba situatia. Vrei sa epatezi, cauti atentia, aplauzele, admiratia, ce mai, vanezi eternitatea! Asadar, de azi inainte, si eu "vanez eternitatea sa ti-o-mpletesc in latul / Cununii pentru fruntea raspantie de genii…" (Multam, Voiculescu)